Dragă consătean/că,

 

Civilizația se duce pe copcă, dar eu am o stare suspect de bună :)). O fi primăvara? Când mă lovește o rază de soare uit de durerile lumii și de durerile mele, de faptul că de un an port aceiași bocanci fiindcă m-a pălit artroza la degete. Dacă ți se strică articulațiile la 30 de ani viitorul tău n-arată bine. Pe fundal la TV un nene zice despre război că e ca o relație seducătoare “e ușor să intri , dar e greu să ieși”, deci nici viitorul planetei nu arată bine. Dar eu propun în aceste condiții să fim muzicanții de pe Titanic. 

 

Așadar: un serial cinematic, un documentar care m-a făcut să plâng, toate paginile de design pe care le urmăresc, reparăm vechituri, niște gânduri despre fine dining și unde găsești super sendvișuri în București. Lectură plăcută! Vă pupă sfecla!

DE VĂZUT: UN SERIAL

 

 

Serialul ăsta a venit mănușă în rutina mea de seară în contextul în care fiecare mișcare pe care o face SUA ca Stat îmi freacă ridichea cu șmirghelul. Eu am devenit gradual o mare hateriță în ceea ce-i privește și tendința e să reduc istoria lor, s-o minimizez ca fiind europeni frustrați care-o plecat pe alt continent, au căsăpit indigenii, au ridicat zgârie nori și ne-au spălat la toți creierii că asta înseamnă vârful civilizației. M-am autoconvins că n-au cultură și nu ratez nicio ocazie să fac mijto de asta. Dar urmărind acest serial, care nu-i unul propagandistic, ci mai degrabă conservator în patriotismul lui, mi-am dat seama că sunt, totuși, în eroare.

 

Fragmentul meu preferat a fost cel în care o profesoară indiancă le citește studenților din jurnalul lui Columb (însemnări oribile, dezumanizante față de indigeni) și adaugă că “Ceea ce știm despre istorie este justificarea culturii dominante pentru acțiunile ei. Iar eu nu asta vreau să vă predau. Vreau să vă învăț ce s-a întâmplat cu adevărat. Poporului meu și poporului vostru. Pentru că noi toți suntem urmașii celor subjugați.” Mic drop. De am înțelege mai mulți asta ne-am lupta mai puțin între noi pe net și-n stradă și am smotoci elitele vinovate de abuzuri. 

 

 

Serialul abordează mai multe teme mari: the cowboy culture, legătura fermierului cu pământul și animalele (Ion a lui Rebreanu e un soi de Yellowstone balcanic în contextul ăsta), relația complicată între indieni și albi, capitalismul ca amenințare, dar nu printr-o lentilă progresistă, ci una conservatoare (unul dintre cele mai intrigante aspecte ale acestui serial), relația aproape religioasă cu armele, familia și provocările ei, patriarhatul domestic în care copiii sunt uneltele tatălui (varianta sudistă la Succession, dar mai uman), moștenire (și ca avuție, dar și ca ce lași în urma ta). 

 

Mi-a ridicat multe mingiuțe la fileu care mi-au introdus noi starturi de înțelegere nu doar despre americani, ci despre luptele pe care le ducem, despre ce înseamnă să fii conservator în unele părți de lume, despre unde se termină dreptul nostru de a deține și unde începe abuzul. Și m-a făcut, cel puțin, să respect reziliența în fața unui trai aspru care necesită o disciplină și o determinare nebună, indiferent de resursele pe care le ai. 

 

Nu e un serial perfect, dar jocul tuturor e impecabil, Kevin Costner face un rol demn de toată cariera lui, Beth e un personaj feminin cu o personalitate oribilă, dar de la care avem multe de învățat (mă gândeam că avem nevoie de bullies ca ea de partea bună a lucrurilor 😄), muzica e fantastică, caii sunt zei, caii putere sunt și ei sexy af și imaginea este demnă de ecranele cinematografelor. De interioarele caselor nu mai zic. Bogătani de la țară esthetics are my new fav. 

 

DE VĂZUT PE STREAMING

 

Așa cum demonstrează și Yellowstone trăim o epocă de aur a serialelor de calibru. Dar știți de ce pare că nu e așa? Știți de ce pare că “nu se mai fac ca altă dată?” Pentru că e foarte mult balast și ne e greu să navigăm prin el așa că lăsăm un algoritm să decidă la ce ne uităm și, de regulă, algoritmul nu favorizează calitatea. Noi, oamenii, renunțăm la agency (n-am un termen mai bun în română). De la un an la altul specia noastră renunță din ce în ce mai mult la a decide ce face cu timpul său fiindcă e prea obosit să-i mai pese. Dar viața fără decizii intenționale e o mimă, nu e o existență cu sens, iar pe termen lung ne zombifică. 

 

În ideea de a nu lăsa algoritmii să decidă pentru noi, împreună cu Films in Frame Mag am creat o nouă rubrică pe insta: “Ce-i de văzut pe streaming, cu Zavatos”. La fiecare final de lună postăm un video cu câteva filme la care poți da play cu încrederea că nu pierzi timpul. Vezi aici cel mai recent material. 

 

DE VĂZUT: UN DOCUMENTAR

 

 

O echipă de moldoveni a filmat în peste 500 de sate moldovenești case, garduri, ulițe și oameni. Universuri întregi care mor zilnic. Nu mor doar bătrânii de singurătate și neputință, victime ale migrației copiilor, ci moare o anumită viziune asupra vieții, una în care răbdarea e adevărata măsură a timpului și frumosul decide valoarea unui lucru. Moare o locuire cu sens, o estetică izvorâtă din cele mai sincere și simple porniri ale omului în căutare de frumos. 

 

Unul dintre protagoniști e întrebat de ce a decorat prispa casei și a răspuns în cel mai minunat mod:

“Omul tre' să facă frumos și să pună flori. Aista-i sensu."

De cum a început m-a năvălit o combinație de tristețe profundă cu o bucurie nemărginită. Iubesc toate vechiturile și mă entuziasmează orașele și toate ciudățeniile lui, însă nimic nu îmi face inima să vibreze mai tare ca o uliță cu buruieni la poartă și o casă țărănească cu tâmplărie iscusită. Pur și simplu nu există egal pentru mine. Sinele meu își recunoaște rădăcinile și asta-l face fericit.

 

Mi-am dat seama că de fiecare dată când mă întorc acasă, la țară, la Neamț, mai identific câte un gol unde cândva era o casă cu cerdac, mai văd un gard de la Dedeman care a înlocuit o bijuterie oropsită din lemn. La fiecare vizită mai dispare un vers din poezie. Și eu îs într-un soi de panică fiindcă simt cumva urgența. Simt că ar fi responsabilitatea mea, cu abilitățile mele, să documentez ce a mai rămas până nu dispare de tot. Am început să rumeg la asta și să proiectez măcar mental acel moment când voi reveni acasă să mă ocup de asta. Nu le pot salva fizic, dar le pot salva memoria.  

După ce s-a încheiat documentarul, pe scena Cinemaului Apollo au urcat realizatorii împreună cu o somitate a etnografiei, doamna Varvara Buzilă. Cred că e prima oară când am ascultat cu atâta drag un Q&A. Așa am aflat cum merg prin sate în căutare de comori pentru muzeu și în aceste misiuni au ajuns la nepoți și copii care au dărâmat casele moștenite. “Și obiectele din casă?” Le-au dus la groapa de gunoi. Și acum imaginați-vă etnografi cocoțați pe munte de gunoaie, scotocind pe acolo ca noi să avem ce căsca gura la muzeu. Toată admirația!

 

ÎȚI PLACE ZARZAVATUL?

 

Mailul ăsta ajunge la 5855 de consăteni 👀, iar activitatea de pe insta la 28.000 de consăteni. 146 dintre voi sprijină lunar cu echivalentul unei cafeluțe această activitate 🙏. În satul nostru nu se percep taxe, dar încurajăm dărnicia. 

Nu cred că activitatea mea online se va putea autosusține vreodată, dar dacă simți că vrei să mă apropii de acest ideal și crezi că ce fac pe net aduce ceva bun în viața ta, poți sprijini satul zavatos cu un abonament lunar (sau donație unică) pe Buy me a Coffee. Cel mai bun sprijin e ăla mititel, dar recurent. 

 

DE URMĂRIT

 

Gusturile se discută. Lăsați prostiile. Doar că se discută pe măsură ce ne educăm. Și eu am trecut de la a-mi tapeta ușa cu autocolant care imită lemnul la a-mi face ușă de lemn masiv fiindcă nu-mi mai place plasticul. E gradual. Și de aia eu nu critic hăhăindu-mă răutăcios (poate doar amuzant) fiindcă mă gândesc la cum eram eu, cea entuziasmată de DIY teribil, și-mi dau seama că ce a funcționat pentru mine a fost contactul cu bunul gust. Educația și expunerea la frumos, la calitate, la măiestrie sunt cheia. Prin urmare am încropit o listă cu paginile de design interior, arhitectură și artă, pe care le urmăresc pentru a-mi spori cunoașterea și a-mi cultiva constant gustul. 

 

Bunul gust merge mână în mână cu un sistem de gândire, o abordare asupra vieții care readuce în prim plan ce știau intuitiv țăranii de care ziceam mai devreme: răbdarea, priceperea, artisticitatea, meșteșugul fac viața să merite. Toate astea sunt la baza designului premium, arhitecturii cu sens, amenajărilor cu cap. E din aceeași categorie cu alegerile intenționale când ne așezăm în fața Netflixului. Toate sunt legate.

 

A-ți cultiva gustul se simte aproape ca un gest rebel, fiindcă respinge consumerismul și ritmul nefiresc care ne e băgat pe gât. 

 

LET'S FIX VECHITURI

 

În februarie am organizat PRIMUL EVENIMENT LA MINE ACASĂ  👀, în Orașul Grădină Cuțitul de Argint. Au fost 14 oameni din rândul consătenilor care au donat la Seara de Colinde pt doamna T, locatară în orașul grădină. 

Am petrecut aprox. 6 ore împreună vorbind despre istoria locului (tur ghidat afară) și despre șantier (la mine-n bârlog). 

 

Mâncarea a fost asigurată de Ana Chioveanu, care a făcut niște sendvișuri cu focaccia absolut delicioase, de s-a vorbit un sfert de oră despre ele . Ana face mâncare pentru evenimente mici, deci dacă aveți nevoie, contactați-o cu încredere. 

 

(AD) Mult s-a vorbit și despre Aerul meu Condiționat de la LG, care captează atenția oricui om pășește la mine în casă. Dacă urăști AC-urile la fel ca mine, e posibil ca varianta asta cu ecran pe care poți pune foc de șemineu de pe Yt :)) să vă facă cu ochiul. 

 

Următorul eveniment va avea loc în aprilie. E deja fully booked, deci doar mă laud 😎. Dar dacă vreți să participați îmi dați un semn și vă trec pe listă pentru următorul. Scopul acestor evenimente restrânse este alfabetizarea în ceea ce privește intervențiile pe locuințe vechi. 

 

IMPORTANT! În curând vom urca schela pentru a reface acoperișul uneia dintre clădiri din Orașul Grădină. Va fi open-șantier pentru orice consătean care vrea să vadă cu ochii lui cum se face și vrea să facă o donație. E o ocazie rară accesul pe un astfel de șantier așa că nu ezitați să-mi scrieți dacă vreți să pășiți pe el. Absolut toți banii strânși din donații și din evenimente se duc la reconstrucția acoperișului, fiindcă sufăr de boala voluntariatului neplătit :)). 

 

 

Când vine vorba de locuire, locuințele socialiste îs feblețea mea. Văd cu cât amar locuiesc oamenii în ele fiindcă nu știu ce să le facă sau șterg cu radiera tot și fac cutiuțe gri. And I am here to fix it 🤓. 

 

Designul interior e un serviciu premium și are un cost prohibitiv pentru a transforma genul ăsta de locuințe. Ia mult timp să faci o schiță gândită ca asta de mai sus și foarte multă pricepere să faci schița asta realitate, de aceea e și scump. N-am o soluție ideală, dar momentan am încropit două pachete la niște prețuri derizorii, de m-au certat prietenii și specialiștii că le stric piața, ca să vin în preîntâmpinarea acestor nevoi ignorate de industrie. Momentan îs alimentată de entuziasm. Vedem cât e de sustenabil. Până atunci, dacă aveți o locuință construită înainte de anii '90 și aveți nevoie de idei, intrați aici. 

 

DIN SAT LA NOI

 

Avantajul unei comunități reale e că oamenii chiar comunică cu mine și eu cu ei, nu e doar un monolog care să-mi gâdile egoul. Astfel aflu la rândul meu o groază de chestii de la voi. Top pf my mind, câteva random:

În sat la noi stau pitiți artiști talentați. De ex:

PE CINE AJUTĂM LUNA ASTA? 

De data asta mergem într-un sat vecin, De La Sat, și întindem o mână de ajutor ca să nu-l pierdem. Teodorașcu și Nicoleta împreună cu o echipă editorială de voluntari documentează de câțiva ani satul românesc. Au un newsletter superb pe care eu îl citesc cu un drag de mor, fiindcă mă teleportează acasă. Dar ne aflăm în punctul în care riscăm să pierdem singurul newsletter despre sat din România pentru că AI-ul și precaritatea din mass media i-a lăsat fără joburi. Acum mai mult ca oricând ar fi nevoie de sprijinul nostru să ajutăm redacția să se pună pe picioare. 

 

La ei n-o să găsiți romantizare insipidă, ci frumosul satului printr-o lentilă sănătoasă, care ajută economia de la sat, prezervarea culinară și arhitecturală, muzeele și dezvoltarea altfel decât o înțelege orașul. 

 

Dacă n-ai donat nicăieri luna asta te invit să-i sprijini AICI.

 

E atâta bullshit și content pe steroizi, atâtea tumbe care sacrifică orice material citit/vizionat în tihnă, atâta fake news care îngroapă documentarea reală, încât genul ăsta de proiecte îmi par o necesitate. Avem nevoie de alternative, de proiecte editoriale făcute din pasiune, care generează schimbare, conștientizare și fac posibil un viitor mai bun.

 

MÂNCARE

Când ai probleme cu articulațiile cauți colagen cu disperare. Și nicio mâncare nu-i mai forță pe colagen ca răciturile (sau piftie, cum i se spune pe aici). Cât timp e tare și nu arată ca niște muci, eu îs încântată. Dar marea revelație pe care am avut-o luna trecută a fost sosul de hrean de lângă răcituri. Am trăit 33 de ani mâncând piftia doar cu mămăligă și acum aș vrea să dau timpul înapoi să recuperez plăceri pierdute. 

Dacă ți-i greu să faci răcituri acasă, află că-n București e o piftie senzațională la Zexe, un restaurant de modă veche, cu bucătărie românească de la 1800 încoace. 

 

 

Dacă, la fel ca mine, nu ai crescut cu furculițe monogramate cu numele familiei pe masă, însemnă că, la fel ca mine, restaurantele fine dining n-au fost în raza ta de opțiuni. Când ai auzit de ele ți s-au părut niște fandoseli care-ți sparg banca, de unde pleci flămând fiindcă porțiile îs minuscule. 

 

Mi-a luat 8 ani să mă educ, să înțeleg și, cel mai important, să mă bucur de o experiență culinară fină. Bucătărie de artă cum îi zic eu. Fiindcă acum 8 ani am intrat prima dată într-unul. Și m-am simțit inadecvată, incomodă și crispată. Și săracă, chiar dacă n-am plătit eu 😅. Acum sunt relaxată, entuziasmată și deschisă la ce are de oferit un astfel de loc. Și aș putea chiar să afirm că recunosc și impostura când e cazul. Că sunt și multe ciori vopsite printre adevăratele talente. 

 

Mie bucătăriile de fine dining îmi par niște scene de dans, stafful niște dansatori de excepție, iar experiența mea e rezultatul unei discipline specifice artiștilor sau sportivilor care fac performanță. 

 

Cel mai important lucru la experiența fine dining, dacă ai fost/ești parte din clasa muncitoare modestă, este să-ți permiți ție însuți să te bucuri. Fiindcă asta-i toată ideea. Oamenii ăștia vor să îți ofere ceva special. Dacă voiau să facă doar bani făceau o sharomerie bună și-o francizau. Dar nu e despre asta. E despre pasiune, grijă, bun gust și ospitalitate. De genul ăsta de experiență am avut parte la Eto, chiar de ziua mea ^^. Dar asta merită un text mai lung pe care-o să-l compun cu grijă data viitoare. 

 

Câteva care m-au ajutat să înțeleg acest drive nebun pe care-l au oamenii care fac excelență în bucătărie și desăvârșesc arta culinară sunt:

BUCUREȘTI

 

Rămânem în zona culinară pentru o mică listă cu cele mai bune sendvișuri din oraș, conform subsemnatei, desigur.

Zilele astea se întâmplă mai multe dezbateri de importanță majoră pentru civilizarea capitalei:

 

Acestea fiind spuse, dacă ați ajuns aici sunteți eroii mei pe ziua de azi. Înseamnă că “your attention spam is not broken” ca să citez un consătean care a rezistat 5 minute întregi la video ăsta.

Nu lăsați belicoșii să ne fure primăvara!

Acesta se vrea a fi un mail lunar cu recomandări tzutz pentru vremuri tulburi. Dacă v-a plăcut și considerați că vă face viața mai faină nu ezitați să-mi scrieți pe mail, pe Instagramul cel de toate zilele sau să dați un forward la prieteni în nevoie. 

 

Toate zarzavaturile trimise până acum le găsiți aici. 

Ne vedem pe @zavatos. Ceau și behehe!